BIOGRAFIE

PROIECTE

Despre limbajul dominaţiei totalitare
  
    Înţelepciunea convenţională cu privire la mijloacele totalitare de control politic este de obicei ancorată în credinţa că difuziunea fricii şi a anxietăţii într-o anumită societate, pe canalele neoficiale ale propagandei, oferă, atît în teorie, cît şi în practică, garanţii remarcabile pentru asigurarea obedienţei politice. Scenariul implicat în această perspectivă asupra mijloacelor de control totalitare pare să fie că o istorie exemplară şi ameninţătoare a persecuţiei politice, ce poate fi chiar recunoscută oficial, cum s-a întîmplat atunci cînd Nikita Hruşciov a denunţat oficial crimele staliniste în 1956, în cadrul celui de-al XX-lea Congres al Partidului, poate să infiltreze şi să modifice sistemul psihologic de apărare al populaţiei. Omul nou ce ar rezulta în urma acestei inginerii politice destul de distopice trebuie să fie înzestrat cu o sensibilitate maximă la intimidare, ce poate contribui enorm la eficacitatea tehnicilor de control totalitare.
    Ceea ce se află „dedesubtul” acestei strategii de dominaţie politică nu a rămas neexplorat în secolul trecut. În eseul său clasic Despre violenţă, apărut la sfîrşitul anilor ’60, Hannah Arendt a susţinut că recursul la violenţă politică pentru a compensa o pierdere de autoritate tradiţională sau un declin al instituţiilor democratice ar ţine de natura unei puteri istovite, care a devenit neputincioasă. Această teză îşi găseşte ecoul într-o altă scriere celebră legată de violenţa totalitară, şi anume în Puterea celor fără putere a lui Vaclav Havel, în care Havel apără autoritatea morală a angajamentului disident împotriva unei puteri a cărei justeţe poate fi impusă numai prin presiunea violentă a unei miliţii politice omniprezente.
   Ambele perspective asupra violenţei pe care le-am evocat aici se bucură de prestigiul unui curent de gîndire liberal anti-totalitar ce s-a definit pe parcursul confruntărilor ideologice şi geopolitice dintre Est şi Vest din timpul Războiului rece. În consecinţă, ambele au fost inspirate de şcoala filosofică ce tindea să privească orice centralizare a puterii ca pe o ameninţare cu abuzul pe putere, ce ar fi putut conduce la violenţă statală şi la justificări ideologice adiţionale. Desigur, această tendinţă nu a fost observată numai în sfera de influenţă sovietică. Arendt îşi încheie eseul ei despre violenţă semnalînd o tendinţă inedită în Statele Unite, a căror tradiţie politică este fondată pe principiul separaţiei puterilor, de a experimenta o anumită centralizare a puterii prin sporirea responsabilităţilor executivului. Autoarea nu ezită să adauge predictiv că o asemenea politică nu poate conduce decît la o slăbire a resurselor de putere decentralizată  din ţară şi, în final, chiar la o augmentare a violenţei.
    Dar, în pofida prestigiului acestei dezbateri intelectuale în care s-au articulat poziţiile filosofice legate de violenţă pe care le-am amintit, perspectiva Războiului rece asupra limbajului dominaţiei totalitare îşi are nu doar punctele sale forte, ci şi slăbiciunile sau omisiunile sale. Şi, deşi în cele ce urmează nu îmi propun să examinez aceste limite ale perspectivei anti-totalitare, mă voi concentra, totuşi, asupra a ceea ce cred că a fost neglijat de Arendt şi, într-o anumită măsură, chiar şi de Havel.
    Consideraţiile lui Arendt despre violenţa politică nu acordă un spaţiu de analiză pentru ambiguitatea relaţiilor de putere ce permite folosirea pe termen lung a violenţei totalitare.
Pentru a-i face însă dreptate lui Havel, analiza sa asupra mecanismelor de difuziune a fricii, ce sunt menite să controleze reziduurile de rezistenţă politică dintr-un stat comunist, pare să includă anxietatea politică şi, într-o anumită măsură, elementul de ambiguitate pe care aş vrea să îl accentuez aici. 
    Ambiguitatea pe care înclin să o privesc ca pe un cod important al limbajului dominaţiei totalitare este în primul rînd legată de o anumită difuziune a culpabilităţii, prin care o entitate ce impune obedienţa politică strictă, cum ar fi, de pildă, un stat comunist, nu poate fi responsabilizată exclusiv pentru acţiunile condamnabile pe care le instigă.  Multiplicarea agenţilor sistemului pare astfel să fie o parte a strategiei conştiente de auto-apărare a unui regim totalitar, fiind în acelaşi timp un mijloc sigur de a obţine o mai mare supunere politică. Această politică totalitară este, probabil, cel mai ingenios aplicată prin racolarea fostelor victime ale regimului, a unor persoane ce au fost persecutate în trecut şi care sunt invitate să împărtăşească o parte din vinovăţiile regimului pentru a supravieţui,
garantînd în felul acesta şi un consimţămînt politic sporit. 
    O altă faţă a aceleiaşi ambiguităţi poate fi, desigur, detectată în chiar condiţiile indispensabile pentru a accede la un status individual într-o ţară al cărei  sistem politic este controlat cu mijloace totalitare ce par să aibă şanse considerabile de perpetuare.
Supunerea sau conformitatea strictă cu regulile de joc stabilite de puterea centrală este, în mod evident, o cerinţă indispensabilă pentru a face o carieră într-un sistem totalitar. Atît, însă, despre ceea ce am putea numi latura motivaţională a ambiguităţii la care mă refer aici.  
    Ceea ce pare a fi, totuşi, cel mai subtil şi mai sigur mijloc de a obţine supunerea politică este ceea ce am putea numi ambiguitatea identitară, ce este de obicei creată prin obliterarea programatică a memoriei sociale şi, astfel, a unei percepţii clare a legăturilor civice. Cred că această strategie a dominaţiei politice este chiar şi mai eficientă decît ceea ce Arendt descrie ca pe o subminare tipic totalitară a spaţiului public şi a unui înalt spirit civic sau a unei conştiinţe legate de res publica (de treburile publice). Recursul tradiţional al individului la memoria colectivă în sensul ei cel mai larg, ce include toate amintirile legate de oraşul său, de regiunea sa, sau de ţara sa, şi care e considerat ingredientul esenţial al identităţii sale sociale, nu mai este disponibil într-un sistem totalitar ce încearcă să înceţoşeze toate aceste amintiri, chiar dacă scenariul orwellian al rescrierii istoriei este probabil unul extrem, fiind irealizabil, chiar şi sub o guvernare totalitară.
    Desigur, fiecare dintre chipurile ambiguităţii pe care le-am schiţat aici nu poate fi separat de celelalte decît printr-un efort de analiză, pentru că în realitate ele par să fi fost mai curînd combinate sau, în orice caz, folosite ca un singur limbaj al dominaţiei politice. S-ar putea adăuga, pentru a-i face pînă la capăt dreptate lui Havel, a cărui abordare se bazează numai pe experienţa politică a fostei Cehoslovacia, că acest limbaj al puterii poate fi mai uşor întrezărit în practicile totalitare sovietice şi în trecutul comunist românesc. Dar, indiferent de aceste detalii, efortul de a revizui acest limbaj în zilele noastre poate adăuga la postulatul fricii, care e privit ca un fundament al relaţiilor de putere totalitare, ideea că dominaţia totalitară a fost asigurată şi prin înclinaţia omenească de a evita explicitul, atunci cînd sunt în joc interesele personale.

BIBLIOGRAFIE