BIOGRAFIE

PROIECTE

Războiul şi arta / Arta ca război
 
Războaiele din Bosnia, Irak şi Cecenia sunt toate exemple de războaie post–ideologice. Prin urmare, din aceste războaie lipsesc cei care au dreptate şi cei care greşesc. Conceptele de corect şi greşit au existat în al doilea Război Mondial; au existat la Budapesta în 1956 şi la Praga în 1968. Dacă ele ar fi lipsit din Războiul din Vietnam, atunci istoria artei şi cea intelectuală din Occident l–ar fi ignorat.
 
Evident, războaiele post–ideologice îi includ atât pe cei care sunt mai puternici cât şi pe cei care sunt mai slabi, pe cei care trezesc mai multă simpatie şi pe cei care inspiră mai puţină simpatie. Cu toate acestea, nici una dintre părţile implicate în războaiele post–ideologice nu poate genera un sentiment de solidaritate, cu alte cuvinte, un sentiment care să aibă dimensiuni morale şi ideologice. Însăşi natura acestor războaie se situează dincolo de etos şi schema universală. Principala motivaţie a ambelor părţi se plasează în sfera afectului, în care caz natura ei este obsesia, şi/sau în sfera calculului raţional, şi atunci natura sa este corupţia. Astfel, când există solidaritate, aceasta este, totodată, motivată de legături interne sau de interese comune.
 
Prin urmare, dacă artiştii reacţionau cândva la Războiul din Vietnam, în zilele noastre Războiul din Irak nu a devenit un subiect preferat al artei europene şi americane, iar cel din Cecenia nu s–a transformat într–un subiect pentru artiştii ruşi. Astfel, arta contemporană a devenit „sistem artistic” – o rutină de comunicare, caracterizată de un subiect şi un limbaj intern specifice. În consecinţă, arta incapabilă să reprezinte războiul nu poate decât să îl internalizeze. Arta nu poate reprezenta decât un act de agresiune lipsită de raţiune, depăşind astfel graniţele sistemului şi distrugând din exterior modul său normal de funcţionare.  Sau, dacă rămâne in interiorul sistemului, poate apela la un limbaj iraţional distrugând intern comunicarea convenţională caracteristică sistemului. Arta contemporană foloseşte ambele tipuri de practică artistică. Mai rămâne de remarcat un aspect: nu ne referim aici la protestele anti–război, ci la arta identică tipologic cu războiul. Vorbim despre arta care „urmează calea războiului”.
 
Acesta este principalul simptom al proiectului Bienalei Tinerilor de la Bucureşti. O Bienală de artă contemporană este o citadelă a sistemului artei, un centru de schimburi simbolice. Dacă războiul este o explozie de forţe iraţionale, atunci arta contemporană, care nu poate reprezenta războiul cu regulile sale de desfăşurare, poate contrazice războiul doar reînviind regulile sistemul artistic în acele locuri în care acesta  s–a prăbuşit.
 
Pe de altă parte, este posibil şi invers. În situaţia în care arta este în mare parte un sistem, căruia îi lipseşte capacitatea de a transforma războiul în subiect, când nu are acces la comunicarea internă, războiul devine singura scuză pentru existenţa artei. Nimic nu sprijină sistemul artistic în afara practicii artistice, care „urmează calea războiului”, care încearcă distrugerea sa atât din interior, cât şi din exterior. Am putea presupune ca războaiele din Sarajevo, Irak sau Cecenia au avut loc numai ca să ofere un pretext pentru crearea Bienalei Tinerilor de la Bucureşti. 

BIBLIOGRAFIE