BIOGRAFIE

PROIECTE

Identitatea ta şi "violenţa" imaginii tale
 
            Am un mare respect pentru scriitorii care refuză să apară la televizor şi chiar să se lase fotografiaţi, deşi, pe de altă parte, îmi plac mult fotografiile scriitorilor la care ţin sau vocile lor, indiferent despre ce ar vorbi. Nu ştiu, dintre cei foarte cunoscuţi, decît doi autori care au refuzat orice fel de mediatizare: Salinger şi Thomas Pynchon.
            Nu i-am urmat, deşi nu mă simt deloc bine atunci cînd sînt înregistrată. Am acceptat acest "joc social", cum i-a spus Philippe Lejeune, celebrul teoretician al identităţii, în Je est un autre. L'autobiographie, de la litterature aux medias (ţin minte că vorbea, la un moment dat, despre faptul că, în ziua de azi, vrînd-nevrînd, autorul participă la punerea sa "în suprafaţa" - şi nu abisul! - ecranului de televizor, imaginea lui nefiind, pînă la urmă, decît un construct revelator al civilizaţiei care o produce). Am acceptat, considerînd că e o datorie a mea faţă de cărţile pe care le-am scris. Te "sacrifici" ca autor pentru ca să-ţi susţii cartea: nu-i laşi doar pe alţii să vorbească despre tine, deformînd în felul lor, ci o faci tu, oricare ar fi riscurile. Cred că, într-un fel, orice scriitor care se lasă înregistrat sau filmat se supune unei forme de falsificare - dacă ne gîndim doar la faptul că, într-un fel, el devine puţin actor. Foarte, foarte rar mi-a plăcut (mult, mult) un scriitor la televizor. Era un interviu cu Truman Capote, care vorbea lent, cu pauze mari, parcă împotriva lui însuşi. "Truman, ai băut ceva mai mult înainte?", întreba un idiot de reporter. "ştiu foarte bine ce spun", a răspuns minunatul autor al Harfei de iarbă, declarînd imediat, sinucigaş(?), că singura carte ca lumea pe care a scris-o e Cu sînge rece. Mare scriitor, Truman Capote, puţin îi păsa de posteritate sau de reporterul efemer. Uman, tulburător, fără să vrea să demonstreze nimic (nici cît e de inteligent, nici cît e de important).
            Personajul care mă reprezintă pe mine la televizor e legat de-o stranie şi subtilă "violenţă": a imaginii. Nu mă recunosc. Nu-mi recunosc nici vocea, nici expresia (aşa cum o ştiu din oglindă). E acolo ceva profund străin, neliniştitor. Mă uit la mine ca la un copil, al meu - îmi pare rău de el, trebuie să răspundă la întrebări, ca la examen, ştiu ce simte. Trebuie să răspundă repede. Acasă, în faţa foii sau a ecranului de computer mă gîndesc mult pînă să dau un răspuns, chiar la întrebări foarte simple. Mă simt bine în circularitatea gîndirii (din scris), cu tot cu tăcerea co-autoare, nu liniaritatea ei (din vorbit). Mă simt bine cînd nu mă văd, cînd nu m-aud - sau cînd mă "văd" şi "aud" în timp ce scriu, fără vîrstă (cu vîrstele mele toate).
            Mi-aduc aminte de prima filmare la care am fost invitată ca scriitoare împreună cu prietenii mei, Andrei Bodiu, Marius Oprea şi Caius Dobrescu. Pentru ca filmul să nu fie prea static (s-ar plictisi telespectatorii dacă ne-ar auzi doar vorbind despre noi, ni s-a spus), fiecare trebuia să facă ceva. Cameramanul m-a rugat să merg pe o străduţă şi, în momentul în care ajung lîngă el, să mă uit fix în cameră, apoi să trec mai departe. Am pornit încet pe străduţă, mă apropiam de cameraman, dar, în dreptul lui, în loc să întorc privirea spre el, am întors-o în partea cealaltă şi mi-am văzut de drum. Apoi, a venit cineva de la televiziune să mă filmeze citind poezie (pe la începutul anilor '90 existau încă astfel de emisiuni). M-a rugat să mă mişc puţin prin cameră, să privesc nişte obiecte (iar aveam să aud că, fiind la televizor, e mai interesant pentru telespectator etc etc.). Am făcut-o cu o totală lipsă de dezinvoltură, am mutat o fotografie, a bunicii mele, de pe un raft pe altul. În plus, purtam nişte oribili ochelari cu o ramă albă. Singura mea rugăminte a fost să nu-mi pună, ca de obicei, fond muzical (sigur că nu s-a ţinut cont de dorinţa mea). Aveam 25 de ani. Ultima oară m-au filmat unii pe stradă, se plimba un sunetist cu microfonul-prăjină după mine. Aparatele erau proaste. Vîjîiau maşinile pe lîngă noi exact cînd nu trebuia. A trebuit să repet o frază de cel puţin 10 ori. Mi-era frig şi, de la un punct încolo, îmi venea mereu să rîd.
            La începutul anilor '90 am văzut la MTV cum sînt filmaţi cîntăreţii dînd interviuri, hlizindu-se, bîlbîindu-se, făcînd pauze lungi, glume stupide, tolăniţi pe canapele sau stînd pe jos - şi mi-a plăcut de ei, chiar dacă nu spuneau mare lucru. N-am văzut, pînă azi, nici măcar un singur scriitor "ajutat" să-şi folosească dezinvoltura cu adevărat. Majoritatea sînt încremeniţi într-un static... violent. Te şi sperii de ei, de seriozitatea lor, îţi vine să-nchizi.
            Nu e chiar agreabil cînd vin să te filmeze nişte oameni străini. Ajung în casa ta, de pildă, vreo patru-cinci. Îşi văd de-ale lor, de aparate, le plasează pe-acolo, pun luminile pe tine (parcă eşti un obiect), îţi spun să nu te mişti prea tare, să nu dai din mîini (că ieşi din cadru), aranjează mereu o umbreluţă argintie etc. Îţi dau senzaţia că nici nu te ascultă, trebuie să vorbeşti cu ochii în ochiul ăla de sticlă, mort, după care se află un bărbat (nici nu i-ai reţinut faţa). Odată, în timp ce vorbeam - despre frică! - a ţinut cineva deasupra capului meu un panou alb (sau poate argintat - n-aveau umbreluţă şi nu era destulă lumină!).
            Nici micul şi negrul (sau argintiul - iar!) reportofon nu e simpatic. Prezenţa lui te fisurează. Îl auzi cum toarce mecanic. Apoi, chiar cînd mai vine cîte un fotograf profesionist, trimis de vreo revistă, "îngheţi" în faţa lui. Înaintea ta, un străin se uită la tine şi declanşează un Blitz. Stai şi aştepţi pînă găseşte unghiul potrivit şi nu mai e nimic de-al tău în tine. Te-ai golit. Îţi simţi faţa ca pe o suprafaţă în spatele căreia te ascunzi. Odată, m-a rugat cineva să facem fotografii "în natură", lîngă un copac sau dîndu-mă în leagăn (!). Mi-a zis să zîmbesc puţin, că ies pozele mai bine. Toate au ieşit "încruntate" (mai bine!). Singurele fotografii în care mă "recunosc" sînt cele făcute de prieteni, de prietena mea cea mai bună, Felicia - chiar dacă sînt "proaste", fără contrast sau mai ştiu eu ce. Chiar cînd "pozezi", în joacă, afişezi o formă a naturalului, nu mai e nimic în figura ta din resemnarea aia bolîndă din alte imagini cu tine.
            "Imaginea" mea acolo, pe sticla televizorului, vocea mea de pe banda de casetofon, unele fotografii conţin în ele un fel de frică, toată acea încîlceală albastră care-ţi face mîinile reci-reci, vocea sobră şi faţa severă. Un fel de auto-mutilare. Efigie-vorbitoare. Doar privirea-prietenă, doar urechea-prietenă (pentru că ştiu destul de mult despre tine, din viaţă şi din cărţile tale) te-ajută să te redobîndeşti. Doar ele şterg... "violenţa" imaginii tale, care se înmulteşte, parcă, fără tine.

BIBLIOGRAFIE