BIOGRAFIE

PROIECTE

Violenţa dispariţiei şi disperarea semiotică
 
Recuzînd pertinenţa epistemologică sau măcar utilitatea gnoseologică actuală (în sensul de capacitate de actualizare explicativă) a noţiunii de „imaginar”, Gilles Deleuze spunea: „Ochiul este deja în lucruri, face parte din imagine, este vizibilitatea imaginii”. Frază rămasă fără urmaşi, pe cît de enigmatică pe atît de netă, care ar putea însă constitui un avertisment la un eveniment deopotrivă tehnic şi etic (căci etica tocmai artă, estetică şi tehnică de viaţă este): să renunţăm, dacă vrem să înţelegem ce trăim, dacă vrem să participăm la ceea ce trăim, la orice pretenţie de dualism, de dualizare a fenomenelor lumii şi a experienţelor de facere a ei, la orice iluzie narcisică de transcendenţă terestră, de separare şi de abstragere, deci la orice ambiţie de putere şi dominaţie, altfel nu vom vedea nimic, adică nu vom vedea ce văd, adică fac şi ne fac să trăim ochii noştri, lumea ochilor noştri – practica lor donatoare de sens (ne) va rămîne oarbă.
            Se pare, deci, că nu doar „imaginar” nu există, ci nici măcar „imagine”: vreau să spun obiectul cu acest nume pentru „subiectul” care ne presupunem, ne postulăm şi dorim, suveran, să fim. Ipoteza (spiritualist-)fenomenologică, a subiectului „donator de sens” şi a „obiectului intenţional”, care atîta timp a alimentat, din preaplin, şi mai continuă şi azi s-o facă, studiile despre imagine, ca şi hermeneutica, atît de flatantă, a receptorului-rege, singurul creator – la început de fapt, apoi, după avangarde şi în urma proceselor modern/postmodern revoluţionare de „democratiozare a culturii”, de drept –, altfel spus dialogul „faţă către faţă”, „iconic”, şoptit-iluminant cu „obiectul-imagine” ca supra-semen de-al nostru (obiect-zeu şi chiar Dumnezeu), toate acestea reprezintă, astăzi, cel mult insule, sau mai curînd unul dintre avatarurile contemporane ale mitului insulei paradisiace.
            Căci trăim într-un paradox (care, pe măsură ce se generalizează şi devine enorm, şi dispare, dat fiind că-şi înghite treptat unul dintre „termeni”): imaginea (care, oricum, nici n-ar fi) dispare. Vizualul, din punctual, privilegiat, încadrat, focalizat şi focalizant (deci individualizant, subiectivant), devine ambiental, se pierde în mulţimea „auditivului” (rumoarea neîncetată a imaginilor) şi în promisiunea de fuziune a „tactilului” (sîntem cu toţii purtători de imagini, elemente componente în imagini, asigurîndu-le anonimatul, neutralitatea ontologică, unii în/pe alţii). Altfel spus, din intelectual, aşa cum fusese (considerat) de-a lungul unei întregi istorii tragic şi glorios metafizice, vizualul se senzorializează şi, în aceeaşi măsură, şi dispare (în sensul că nici măcar nu mai apare). Nu mai vedem ce ni se arată, nu mai vedem că e ceva de văzut, nici nu ne mai uităm, nu ne mai interesează. Continuumul „creativităţii” înghite, azi, insulele „creaţiei”. Ne scăldăm într-o baie de imagini, trecem prin ele şi ele trec prin noi. Vizualul nu se mai „fenomenalizează”: şi-a schimbat paradigma, nivelul de actualitate.
Se cuvine să fim însă atenţi: vizualul nu dispare oricum, pur şi simplu, ci prin generalizare şi anonimizare, prin proliferare şi neutralizare, prin supraafectare dezafectantă – printr-un adevărat triumf al imaginalului. Cînd totul devine obligatoriu (altfel nu este!) imagine, nimic nu mai face propriu-zis imagine. Şi uite aşa începe încă o dată revoluţia, răsturnarea senzorială, care de data aceasta are aspectul unei dezerţii (continuînd o mai veche tradiţie a nihilismului): artiştii (pînă mai ieri „plastici”, azi, nu întîmplător, afectat şi anonim „vizuali”) încep să caute privirea periferică, să descentreze imaginea, să evite privilegiul focarului „intenţional” de semnificaţie (activ în metafizica „practică” a simţului comun) căutînd „ochii” din individ, adevăratul subiect al imaginilor; un regizor „artist” ca Lars von Trier se ridică împotriva tiraniei şarfului şi focalizării abuzate de „imaginea” de televiziune (care, tocmai, nu încadrează nimic, ascunzînd că este, în însuşi principiul ei, continuă alunecare serializată, un nesfîrşit „va urma” fără ţintă), iar ceea continuăm, încă, să numim „operă” devine contaminare şi invitaţie la „otrăvire” a spaţiului comun (lumea-instalaţie, societatea-galerie). În culmea dezvoltării imagini, am devenit invizibili, simpli „pixeli”.
În plus, vizualul ţinea de „superficial” (care con-sfinţea exterioritatea de acţiune şi visare a lumii), de jocul luminii pe suprafeţele contingente ale lumii. Azi, imaginea trece prin noi, sîntem scanaţi, „informatizaţi” („imaginea” cu adevărat contemporană este cea matematică şi statistică), reduşi la elemente de limbaj (poate pentru a putea fi „vorbiţi”, într-un viitor dacă se poate cît mai apropiat, mai bine, ca „rasă superioară”), nu mai există ascundere şi secret, deci nu mai avem la ce visa, nu mai avem ce căuta, ce scormoni, ce dori. Sîntem înghiţiţi într-o infinită lateralitate amortizată.
Pînă nu demult, imaginea tindea să ajungă la stadiul în care ar fi putut, mîndră, să spună: „aceasta nu este o pipă”. Azi, însă, ni se propune să trăim într-un vizual (şi vorbesc anume în felul acesta, nediferenţiat, pentru că tocmai de o invitaţie – acceptată – la nediferenţiere e vorba) tot mai impur, mai neautonom (tocmai pentru că generalizat), mai „literar” şi mai „fabulistic”, imperativ şi normator: „aceasta este o pipă!” strigă la noi, clipă de clipă, imaginile de la televizor, de pe zidurile oraşelor noastre (devenite simple aparate „comunicaţionale”, suport de mesaje şi canale de scurgere a indivizilor-„audienţă” între locuri amestecat-specializate de consumare a timpului de activitate – căci de muncă nu mai poate fi vorba – şi a celui „liber”), imaginile de pe noi înşine sau de noi înşine („eu sînt pipa!”, „şi eu sînt o pipă!”) sau cele cu pretenţii artistice, de insolitare prin recombinare („pe aici veţi afla calea către adevărata pipă!”). De fapt, aşa-zisele „imagini” care ne asaltează şi ne infiltrează sînt tot mai mult text, şi explicit, şi vag figurat („reprezentat”, „jucat”, „interpretat”). Imaginile contemporane se plachează, nu mai apar (nu se mai „fenomenalizează”) imagini neintenţionate, rezultate, „naturale”. Mai nimerit decît de „imagini” ar fi să vorbim, în aceste condiţii, de pulsiuni şi chiar de o adevărată disperare semiotică: teama, angoasa de a fi muţi, oroarea de neutru, de nemarcat (de neparticipare, aşadar), care este interpretată însă imediat, neîntîrziat, vorace, avid, ca posibil suport de imagini, ca ocazie de teritorializare pe alţii, a celorlalţi. „Cine foloseşte semnele cui”, aceasta e, azi, marea întrebare de zi cu zi, în aceşti termeni se formulează, azi, chestiunea vitală a puterii: a purta şi a impune imagini.
Dacă ochiul va fi fiind într-adevăr „în lucruri”, noi sîntem astăzi ţinuţi cu ochii în permanenţă, cu de-a sila, deschişi. Lumea se irealizează, este un permanent vis, frumos sau urît. De fapt, cu ochii strîns închişi, sub pleoapele lăsate, globul ocular este, azi, totuna cu globul terestru.
Triumful polemic al imanenţei la care visa şi îndemna Deleuze este totuşi întreţinut, fabricat automat de o societate globală tot mai „structuralizată”. Imaginile care ni se propun şi pe care noi le vehiculăm, ca simple relee şi ca simpli „amplificatori de semnal”, manifestă un fatal dezechilibru: mai mult ne privesc – de fapt, ne vizează, ţintesc, „targetează” – decît (se) arată (ca imagini). Modelul structural invizibil – căci eminamente relaţional (iar triumful relaţionalităţii comunicaţionale este şi un triumf al invizibilului prin abstractizare) – este totuşi, imanentizat şi difuzat social, acela al prompterului-vizieră: a te arăta mascat-baricadat în imagini, a folosi imaginea-semn ca ecran de protecţie şi observaţie unitransparent. Din spatele imaginii, subiectul suveran, transcendent, calculează şi ţinteşte eficient, supramarchează vizibilul, închide atenţia focalizînd-o în „mesaj”, inculcă şi întreţine oroarea de neutru, de neparticipare la chermeza imaginilor, ameninţarea cu derelicţiunea şi „cenuşiul” existenţei. În această imaginalitate fuzională nu mai există, lateral, demarcaţii şi separaţii, imanenţa este jucată ca imagine a triumfului „popular” al imanenţei sociale, în care nu se (mai) poate interveni pe verticala invizibilă a „ţintirii”, ci doar adăugînd(u-te ca) imagine, proliferînd metonimic la nesfîrşit. Democraţia, problemă constituţional de reprezentare şi de imagine, pare a nu fi accesibilă decît ca imagine, la nivelul imaginii, care azi se îngroaşă tinzînd să cucerească toate straturile experienţei. Imanenţa absolută a lumii pare a nu fi realizabilă decît printr-o totală preschimbare a omului şi a gesturilor lui în imagini.
Mai mult decît prin ceea ce, necontenit, se vede, violenţa imaginilor contemporane trebuia analizată prin rezultatele ei deja obţinute, acum automatizate, prin ceea ce nu se (mai) vede, consemnînd incognoscibile dispariţii.  
Ochiul este în lucruri, noi nu. Noi sîntem lucrurile, lucrări ale ochiului.

BIBLIOGRAFIE