BIOGRAFIE

PROIECTE

Împotrivă…
Against…
 
Nu, nu, nu…
Totul pentru 3 minute de negare. Imperativul lui “a fi din nou avangardist”.
Căutarea conflictului, provocarea crizei. Renunţarea la tirul de întrebări “de ce?”, “cine?”, “cum?”.
Un “împotrivă”  abandonat spectacolului, meticulos pus în scenă, al globalizării iminente. Un termen devenit parte a esteticii entertaimentului contemporan. Acesta este secretul jocului social: să reciţi sloganuri şi apoi să te întorci cuminte în faţa televizorului.
Spectacolul violent al schimbării după schimbare constituie succesul acestei societăţi în care trăim. Un succes aplicat tuturor zonelor sale de interes şi implicit şi teritoriului artei. Un “nu” rupt in două, neajungâng să fie niciodată total. Suntem seduşi de puterea diabolică a schimbării şi fascinaţi de excesul de semne pro şi contra. Refuzul se transformă în accept, împotrivă în pentru, nu în da.  Acceptăm distracţiile garantate ale politicilor culturale şi simulăm agresivitatea actului creator de dragul publicităţii, pentru a fi în acord cu ce se poartă în acest sezon. Strategiile unui “nu” ce anunţă nu abandonarea tuturor regulilor artei şi revendicarea dreptului de a crea orice, ci legitimarea unei stări  de dublare de prezenţă, ştergând orice opoziţie între sfidare şi obscenitate.Violenţa se întoarce împotriva ei, anunlându-şi efectul, estetizându-se.
Lecţia scenei contemporane ne împinge spre abandonare şi accept tacit. Prohibiţia violenţei s-a terminat. “Nu-ul” spontan al modernilor a fost falsificat, confiscat în numele unui “nu” sublim. Violenţa lor a fost recuperată, dar nu pentru a găsi un reper. Ea este doar un obiect istoric, instituţionalizat, arhivat, aşezat în spatele unei vitrine.
M-aş referi în acest context la două absenţe. Prima este cea a spontaneităţii agresivităţii şi cea de-a doua a experimentului radical. Scenariile sunt acum gata făcute de experţi, discrete, precise, lăsând puţin loc imaginaţiei şi chiar mai puţin loc libertăţii spectatorului. Bucuria descoperirii celuilalt, a necunoscutului, este înlocuită printr-o interactivitate silită. Devenit teren de joc organizat strategic, spaţiul artei nu mai este simţit de individ într-un raport direct, face to face. Existenţa lui este mediată prin mici interfeţe, mult mai uşor de manipulat şi controlat. Însuşi obiectul în sine, parte a acestui scenariu, se supune acestei logici televizuale şi se depărtează de vechile teorii moderniste.
Agresivitatea este şi ea produsul acestui spectacol permanent, pus pe seama existenţei unui diferend. Un diferend care apare în spaţiul artei contemporane, şi mă gândesc mai ales la cazul românesc, între două grupuri/grupări de actori sociali ghidaţi de instincte diferite. Fiindcă existenţa unui judecător din oficiu nu este permisă, traducerea acestui diferend rămâne într-o zonă de incertitudine şi abandonare. Ce lipseşte? Lipseşte nevoia de a rejudeca şi de a interpreta faptele actorilor sociali (a curatorului, artistului, a managerului cultural). Şi fiindcă atitudinea cercului strâmt este sfâşiată de imposibilitatea de a prescrie un sens actelor sale, de se identifica cu  o atitudine, agresivitatea este implicată ca un stimulent. Produsă artificial, ea funcţionează doar la nivel personal. Agresivitatea actului cultural- fie că ne gândim la concepte curatoriale, la strategii instituţionale- şi-a pierdut spontaneitatea. Este melancolică, ironică, vulgară, banală. Ea nu refractează nimic şi nu prevesteşte nimic şi nu mai este demult acel imperativ categoric care determina schimbarea. Agresivitatea se controlează, se împarte pe bucăţele asemeni unei prăjituri. Aici puţin, dincolo mai mult; pentru a crea extazul, surpriza, pentru a oferi credibilitate jocului politicilor culturale. 
Excesele de vulgarizare, de aleatoriu sunt strategiile favorite. Aceasta regie de artificialitate anunţă cronicizarea experimentului. Obiecţiile interne ale actului artistic provin dintr-o incertitudine generată de un exces de pozitivitate. Forma de acţiune şi forma de reflecţie se naşte din această bucurie perversă de a consuma o radicalitate gratuită. Este nevoie de o acţiune critică, de un şoc salutar pentru o oferi publicului o posibilă schimbare de scenarii. Ce se petrece însă atunci când actul critic devine cochetărie?
 “Sacrificiul” provocat conştient este declanşat de cele mai multe ori de o mimare a diferenţei, de o încercare disperată de a căuta sens, libertate, dezinvoltură într-un nou peisaj. Cronicizarea experimentului vizează în final un prizonierat al tuturor formelor de violenţă.
 
Astfel, termenului “împotrivă” suferă astăzi un proces de reorientare a sensului, de spălare constantă cu doctrina “săpunului toleranţei”. Cu alte cuvinte acelaşi termen devine suport teoretic pentru a demonstra existenţa a două lucruri total diferite. “Împotrivă” nu răspunde unor chestiuni de pierdere a măsurii, nici unor încercări de violare a unei context. Nu implică decât un proces de rescriere. Totul ne indică faptul că parametrii săi de violenţă sunt anesteziaţi printr-o supra-raţionalizare a rolului său “moral”. Spaţiul social îşi ia această măsură de siguranţă neutralizând orice impact perturbator al impulsului artistic. Sacrificarea discursului critic dă naştere, în final, unei imposibilităţi de a face disticţie între două tipuri de acţiuni: cel de a te identifica şi cel de a te justifica. Debusolarea celor trei actori, artistul, curatorul şi privitorul, lasă pe seama accidentului discursul producţiei, prezentării şi consumului de artă. 

BIBLIOGRAFIE